București. Un oraș de insomniaci, nevrotici și nedormiți.

Actualizată în: 13 Dec. 2018

E 2.14 a.m. Ar fi trebuit să dorm.


Sunt atât de obosită încât am zile când simt că merg doar în marșalier. Încă mai am nopti cand sar din ax cu nesomnul. Ca asta de acum. Mă uit pe geam la lună și ascult murmurul de noapte al orașului. Îmi place să fac asta. E un alt univers.


Pescărușii ăia de București care mă îngrozeau noaptea cu sunetele lor nu mai sunt. S-au dus în altă parte de când a început septembrie. Nu știu unde. Pe cer era o lună în seara asta de te amuțea. Venind acasă târziu în noapte, am parcat să mă uit lung la ea, după ce preț de câteva străduțe am căutat-o printre blocuri.


Unul zice că nu se culcă mai devreme de 2 a.m., altul mai devreme de 4 a.m. și tot așa, altul se plânge că e nedormit de nu știu câte zile. Nimeni nu mai doarme în orașul ăsta, iar ăia care pot dormi ori au coșmaruri, ori au vise d-alea gunoiere, de oboseală și se trezesc mai obosiți decât s-au culcat. Poate pe alocuri mai sunt și liniștiți. Lumea pe care eu o cunosc muncește între 12-14 ore pe zi, uneori și mai mult. Viața lor începe după miezul nopții și durează o oră, două și alea în delir de oboseală.

Dintr-o mașină se aude o melodia arăbească superbă. N-am de unde s-o apuc ca s-o găsesc pe undeva. S-a decantat singură la sertarul cu bântuieli. De la etajul 1, până după miezul nopții, uneori auzi vecina care cântă la pian. Îmi place să încetinesc în fața blocului și pe scările rotunde atunci când urc spre mine și să o ascult în zilele când ne suprapunem. Mă întreb cui îi cântă sau la ce și cine se gândește când cântă?


Cândva, odată, cineva m-a învățat să cânt Love Story și Marșul Măgarilor. E tot ce știu la pian. Ai mei și alții mi-au spus toată viața că am degete de pianistă. La remarca asta a început și s-a terminat scenariul în care eu aveam o carieră muzicală. Probabil i-a dezarmat vocea mea de necântăreață. Totuși, mă întreb, de ce-au eliminat scenariul în care aș fi putut cânta foarte bine dacă o făceam în șoaptă.

În orice caz, nu m-am lăsat complet bătută și, atunci când tastez, îmi imaginez că de fapt cânt la pian. Deseori compun și melodii undeva în adâncul capului meu. Melodii pe care nu voi avea cum să le ascult până când nu se inventează niște cititoare de sunete din cap cu ajutorul cărora să-mi dau download la compoziții. Nu e departe ziua aia.

Niște idioți de muncitori au început niște lucrări pe bloc. M-am trezit ieri dimineață în nori de praf și tunete. Noroc că am avut oblonul coborât, îl țin așa ca să nu-mi intre soarele în ochi când stau și lucrez pe pervazul de la fereastră. Altfel, probabil m-aș fi trezit înamolită dacă pun la socoteală și căldura înăbușitoare din București din ultima vreme. Aruncau praful peste marginea blocului, în loc să-l strângă în saci și să-l coboare pe scări. Mari putori!


Văd tot mai multă lume tânără cu nervii la pământ în orașul ăsta. Nervi d-ăia mari de-l fac pe om o bombă cu ceas, iar pe tine un umblător în vârful picioarelor, ca nu care cumva să se spargă gheața subțire taman sub tine. Nasol cu nervii ăștia. Duc direct și pe calea cea mai scurtă la nebunie, boli și răutate.


Stau pe Silvestru, într-o zonă cu multe târfe de stradă. Seară de seară dăm nas în nas. Încet încet le învăț obiceiurile și le recunosc, sunt mereu aceleași. Nu se îmbracă în nici o seară în aceleași haine. Nu e una care să stea mai mult de 5 minute degeaba. Stau până pe la 1-2 a.m. și apoi dispar ca și când n-ar fi existat vreodată.


La noi la film e greu. Mai e puțin și rolul meu se termină. O cursă dificilă si lungă.

E 3 a.m. În casă miroase a tuberoze. Albe și proaspete. Cum le e felul. Și cum sunt azi. Simt că mă ia somnul. Mă duc să aprind o lumânare și să o pun în felinar. Alb și el.


Referitor la traume și la escaladarea lor, mă roade o întrebare: Cu ce sunt mai puțin vulnerabilă acum în fața răului decât atunci când eram copil?


Mă uit pe calendar și văd că azi e o zi de vineri, 4 septembrie 2015.


(București, 4 septembrie 2015, fragment din cartea ,,Pe dinafară" - Jurnal din timpuri în care am fost doar cuvânt")


#Bucuresti #insomnie #nevroza #jurnal #pedinafara

7 afișare

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures