Cornul, recreația, ședințele cu părinții și altoielile mamei

Eram prin clasa a II-a. Parcă mă văd cu bretonul tăiat la linie englezească până dincolo de tâmple, mai mult breton decât cap! Uniforma pepita cu şorţul negru şi cu buzunăraş în partea dreaptă a lui. Merg pe drum spre şcoală. De fapt cobor în fugă dealul. E o zi superbă, mă uit spre cer şi închid ochii de plăcere, mâna mea dreaptă stă cu pumnul strâns în buzunarul de la şorţ. Acolo, chiar acolo, am o monedă de 25 de bani. Asta înseamnă că azi sunt mare, pot să-mi cumpăr în recreaţia mare corn. Un corn.


În fiecare zi, în curtea şcolii, vine o doamnă de la ,,pâine” cu un coş mare împletit din nuiele plin cu cornuri populare, adică cele mai ieftine, dar sunt aşa de frumoase, îndoite toate la fel, cu capetele puţin întărite, rozalii, cu un miros de-ţi vine să bagi tot timpul mâna prin ele să le mângâi. Îmi lasă gura apă la gândul acesta. Mâna, mâna mea sigură pe ea pipăie moneda zimţată şi tocită şi o strânge şi mai puternic în palmă să nu cumva să-mi scape în timpul alergării. Învăţătoarea noastră, Doamna Contu este tot timpul foarte arţăgoasă cu mine, mai ales de când mama a rugat-o să mă bată pentru că, zice ea sunt fier rău şi nu înţeleg de vorbă bună.


După ultima şedinţă cu părinţii, tata a fost chemat la şcoală să repare băncile, pentru că ne-am fugărit pe bănci, iar învăţătoarea m-a văzut tocmai pe mine. De atunci, oricând îi vine ei pe chelie, te miri din ce, mă ceartă şi mă trece la caftoi. Dar ce mai contează toate astea şi altele pe lângă ce va fi în recreaţia mare?!


Am observat că fetele care învaţă cel mai bine sunt prietene, se ţin de braţ şi în pauze nu se joacă, ci se plimbă, repetă lecţia şi mănâncă corn. Şi iată cum un corn poate să te facă să ajungi departe! O să-mi schimb de azi, din pauza mare, tot comportamentul, să fiu şi eu ca ele, să fie şi mama mândră de mine! Ea zice că din cauza mea trebuie să plece capul mereu pe stradă, pentru că pur şi simplu nu are nici un cuvânt bun de spus despre mine.


Toate mamele îşi laudă fetele. Numai ea nu poate, pentru că sunt urâtă, proastă şi rea. Urâtă, pentru că, zice ea, m-a lăsat neamul lui Marşavela în curte la ea când trecea cu şatra spre ţigănie. Proastă pentru că în fiecare an mă întrece la învăţătură Olaru Angelica şi Turcu Gabriela, premiantele clasei şi mama mi le dă mereu de exemplu pentru că sunt frumoase, deştepte şi cuminţi. Olaru Angelica este o fată mică de statură, blondă, zilnic cu şorţ alb la uniformă. Doamna a mutat-o în prima bancă din mijloc, să nu fie deranjată de nimeni. Vorba mamei: ,,ochi în ochi cu doamna!”. Mama ei este preşedinta comitetului de părinţi pe clasă, are tot timpul cârlioanţele aranjate şi zice că nici nu simte că are copil acasă, atât e de cuminte Angelica. Nu lipseşte de la nici o serbare, căci este tare mândră de fata ei!


Mama nu vine la nici o serbare, mi-a şi spus-o: ,,Păi, de ce să vin la serbare?! Să văd cum ia Angelica premiul I şi cum mama ei are de ce să se bucure?!” Mai bine, NU." Si n-a venit niciodată! Şi totuşi, la o serbare pe care o făceam în sală la Szabo, tot uitându-mă în sală, ce să vezi? Mama! Mititică şi slabă, cu baticul de biserică pus pe cap. O fi ea, sau n-o fi ea? Ea este! Mama! A venit să mă vadă la serbare! Să nu-mi vină să cred! Eram pe scenă tocmai atunci, făceam parte şi eu din cor şi chiar cântam imnul. Căci cu imnul se deschidea serbarea. Mai eram băgată şi într-o scenetă de teatru în care trebuia să-i spun lui Vasilică, vărul meu, dar şi coleg de clasă, o propoziţie, doar o singură propoziţie: ,,Vezi cerul plin de stele?” Atât era rolul meu, foarte simplu şi frumos – avea mama ce să vadă!


Crezând că mama nu mă remarcă pe scenă, am început să mă agit, şi, după ce că nu aveam nici un pic de voce, am început aşa de tare să ţip imnul, încât doamna m-a luat de mână în timpul cântecului şi m-a dat afară din cor, pentru că îi stricam tot corul. Am rămas după cortină, contemplând-o pe mama! Păi, nu urma piesa? Avea mama timp să mă vadă şi pe mine. Doar ea m-a învăţat că peste tot să vorbesc tare şi răspicat să se înţeleagă. ,,Că doar nu ai prune în gură!” zicea ea.


Eu nu cred că am greşit cu nimic, putea şi corul să cânte mai tare până la urmă. După ce s-a montat decorul pentru piesa pe scenă, am apărut şi eu (eram culegătoare de ciuperci) lângă Vasilică, vărul meu. Urma sa strig cât pot de tare: ,,Vezi, acolo sus cerul plin de stele?” singura replică pe care am fost pusă să o zic! Însă, excitată de prezenţa mamei, am răcnit aşa de tare la Vasilică, încât acesta, timid din fire, s-a speriat aşa de tare încât n-a mai ştiut deloc ce să-mi răspundă. Văzând asta, i-am tras un ghiont, mai să-l dărâm, dar degeaba… şi, ca atare, după un timp, am început să răcnesc şi replica lui, spre deliciul sălii.


Ţin minte că anul următor nu m-a mai băgat doamna la nici o serbare. Dar acum asta contează: voi merge cât de încet prin curtea şcolii şi voi mânca toată recreaţia mare, 20 de minute, din cornul alb şi rozaliu, râzând si zicand în mintea mea: ,,O să vedeţi voi, unde pot eu să ajung!”


Au trecut foarte greu primele două ore şi cred că nu trebuie să mai spun că am avut mâna înţepenită pe bănuţ. Săraca tanti Sofica, verişoara mamei de la Poiana Ţapului, de câte ori vine în vizită pe la noi, ne dă bănuţi. Este croitoreasă, dar nu are familie, este o prezenţă plăcută şi liniştită, ca un tablou de vară. Câteodată, vara, mă lasă mama câteva zile să stau la ea şi atunci sunt tare fericită. Mă lasă să cotrobăi prin podul casei. Acolo, am găsit şi trotineta, fericirea copilăriei mele! Dar, cel mai mult îmi plăcea că mă lăsa la film, plăteam doar o dată şi stăteam toată ziua, de ştiam toate replicile actorilor! Ce vremuri!


Sună de recreaţie, în sfârşit! Sunt prima la coşul cu cornuri. Dau banul femeii şi ochii parcă îmi sunt scăpaţi din balamale, îmi umblă cu o viteză de nedescris prin coşul cu cornuri. Sunt sigură că, dacă îmi voi alege cu ochii cel mai mare şi mai frumos corn, vânzătoarea mi-l va da pe acela, aşa, să-mi meargă la suflet! Mă dau la o parte cu cornul mult râvnit, planul îmi era făcut, aşa că era timpul să-l pun în aplicare. Până acum, am avut mereu impresia că sunt mai proaspete, mai moi, mai uşor de mâncat, dar, surpriză! Cam trebuie să trag zdravăn de el şi mai ales, să-l mestec mult.


Mă uit pe furiş în jurul meu: Costea Adriana, Dan Carlan, Grosu Gigi, Clinciu Nicolae, Turcu Gabriela, toţi mâncau pâine cu gem de prune şi sunt deja mânjiţi până la urechi! Pe ei o să-i certe doamna astăzi şi o să-i scoată în faţa clasei! Doamne, ce momente înălţătoare: mă plimb pe lângă clădirile sub formă de U, pe trotuar, pentru că în curtea şcolii au adus pietriş şi se merge greu. Oricum, mă văd cu toţi colegii: Mureşanu Anca, care învaţă bine are şi pian, dar e grasa; Dan Munteanu, care are bretele, Neguş George, care schiază cel mai bine, Mihai, care este şi cel mai frumos băiat, mă rog, sunt în rândul celor buni şi ştiu cât contează pentru viitor lucrul acesta!


Mă plimb şi muşc cât de puţin pot din corn, aşa, ca să-mi ajungă toată recreaţia. Se sună. Cum o fi trecut aşa de repede recreaţia asta? Ce să fac decât să bag tot cornul în gură şi să mai trag măcar un minut de timp să pot să-l înghit, până începe ora. Intru în clasă – doamna este la catedră. Înţepenesc, parcă şi fălcile mi-au înţepenit, refuzând să mestece mai repede. Blocaj total. Doamna, mă pune intenţionat să zic tabla înmulţirii cu doi pe de rost, după ce mă opreşte în faţa clasei. Ştiu foarte bine tabla înmulţirii, dar sunt cu gura blocată de cornul cel vestit. Am început să dau cu viteză din fălci doar, doar voi reuşi să înghit.


Deodată, doamna se ridică şi ţipă la mine că îndrăznesc să-mi bat joc de ora ei, că mănânc în oră, că ea a făcut atâta şcoală să-mi bat eu joc de oră şi – jap – se repede la mine şi-mi trage o scatoalcă de palmă – stânga, dreapta, şi deodată, zdrang, îmi zboară cornul din gură, molfăit gata. Unde credeţi? Pe Olaru Angelica, premianta clasei, care stătea în prima bancă, ochi în ochi cu doamna, îmbrăcată cu şorţul mereu alb şi apretat, cu fruntea ei mare şi înaltă, garnisită acum cu cornul meu! Bunătate de corn, bunătate de plan şi cât mi-l pregătisem!


Desigur că a doua zi, mama a fost chemată la şcoală, doamna m-a făcut de râsul clasei, zicând că nu ştiu tabla înmulţirii cu doi. Mama mi-a tras şi ea o chelfăneală în faţa clasei, aşa, ca să mă învăţ minte, promiţându-mi partea a doua acasa. De chelfăneală, bineinţeles. Şi uite aşa, încep şi sfârşesc săptămâna cu cafteală.


Nu mai vorbesc de primul alunecuş din curtea şcolii.


Era pe la sfârşitul lui noiembrie, dar noi copiii aşteptam iarna. Primii fulgi dansau haotic, purtaţi de vântul rece. Doar eram la munte! Turnasem apă în curtea şcolii, îngheţase şi se formase alunecuş cu gheaţă, pe care abia aşteptam sa-l încercăm în recreaţie.


Învăţam într-o şcoală veche, care avea o bordură de jur împrejur din pietre ascuţite de râu. Doamna ne tot învăţase că atunci când se sună de recreaţie, să ne băgăm tot ceea ce avem pe bancă, în pupitru, sau în ghiozdane şi apoi să ieşim afară la joacă. Ţi-ai găsit! Cum s-a sunat, jap afară. Eram prima la gheaţă, dar un băiat, care era şi bătăuşul clasei, m-a tras de mână în timp ce fugeam în aşa fel încât el să mă întreacă, să fie el primul pe gheaţă.


Brusc m-am enervat şi ne-am luat la bătaie. Nimănui nu-i mai ardea de alunecuş şi, cu tot frigul, copiii au făcut un cerc în jurul nostru, aşteptând ca Dan Carlan să mă facă arsice. Dar spre surprinderea lor, de frică l-am luat de gât şi l-am dat cu capul de bordura de pietre, de l-am umplut de sânge.


Biata doamna, când a venit să ne despartă, eram amândoi murdari de sânge şi ea a venit la mine crezând că eu sunt victima. Când şi-a dat seama că de fapt eu sunt atacatorul, mi-a tras câteva palme şi a trimis, bineinţeles, după mama. Până aici mi-a fost, de mama nu aveam cum să scap şi tot ce zicea mama, aia era. Dar, la nervi, mama ma apuca de unde nimerea şi-mi răsucea cât putea de tare pielea cu carne cu tot, sau lua cuţitul de pâine făcut de tata, care avea lamă lată, şi era suficient de lung încat să mă pleznească cu el.


Dădea cu sete şi cu nervi săraca mama de rămâneau pe mine zile întregi dungile negre, de ziceai că sunt calea ferată. Aşa am păţit şi atunci – cum am ajuns acasă, m-a pus dracul să fug de frica ei în Tanase, o vale, pe care curgeau apele din pădure atunci când ploua. Am fugit fără ţintă. Unde fugeam? De mama?


Din zece paşi m-a prins din urmă şi, mai încrâncenată, m-a tocat astfel încât vreo trei, patru zile nu m-a mai lăsat la şcoală, ca să-mi treacă vânătăile. Prima zi a trecut ea cumva, dar a doua zi, văd nişte bani pe dulap, sus lângă contorul de curent. Cu noi locuia şi o soră de-a mamei, Paulina, care nu prea era normală, dar îşi câştiga pâinea muncind ca femeie de serviciu la uzina Tractorul. Imediat m-am gândit că ea a uitat cine ştie de când banii acolo şi că n-o să-şi dea seama dacă îi fur eu şi îmi fac o mică rezervă. Nu erau bani mulţi, dar era un început. Zis şi făcut. Îi iau şi-i ascund sus pe contor.


Intreaga zi mi-am vizitat de vreo treizeci de ori mica mea comoară. Bucuria nu a durat mult şi nici vânătăile nu trecusera inca, când au descoperit că eu eram hoţul. Striga mama cât putea de tare la tata: ,,Mă Marţiane, ai luat tu treizeci de lei de pe dulap?” Parcă îl văd pe tata, om serios: ,,Nu bre, nu te lega de mine!” Şi, desigur, eu mai rămăsesem, că doar noi locuiam acolo. Pe cine să dau vina? Şi, ca un făcut, când m-am suit pe scaun, sus, la contor, să iau banii ascunşi, ei, află că, am căzut cu banii peste mine, cu pumnii mamei mai vineţi de la vânătăile mele de toamnă.


Toamna era friguroasă la munte, de nici nu ştiai de plouă sau ninge, şi când o dădea în ninsoare nu se mai oprea până în primăvară.


(Dealuri – Vol.I Dealul Copilariei, Sandu Maria Magdalena)


#copilarie #jurnal #povestiadevarate #mama #scoala #joaca #sedinteparinti

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures