Copilărie spartană. Dincolo de violență și partea bună a autodistrugerii.

Fac parte din generația care a crescut în familii violente.


Nu toți, dar mulți din generația mea s-au confruntat cu violența în familie. A fost și comunismul la mijloc, familia mea pe linia tatei a fost familie de moșieri bogați care munceau până le sărea carnea de pe oase pentru tot ce aveau și care generau prosperitate în jurul lor.


În neamul tatei, oameni cu vederi politice de dreapta și regaliste pe alocuri, care nu așteptau nimic de la nimeni, care nu se smiorcăiau și care făceau ce aveau de făcut, de la muncă grea în terenul lor și până la implicarea în comunitate și politică. Mama înclină mult spre stânga. Eu înclin către centru-dreapta, deși nu mă interesează politica ca implicare directă, dar mă preocupă. Mă refer la adevăratele esențe de centru și de dreapta, în nici un caz la ce se întâmplă acum în lume și în România. Singura politică pe care o fac e politica cu mine.


Nu au fost însă pregătiți emoțional și mental pentru prăduire și nedreptate. Când comuniștii au dat iama peste ei și le-au luat tot cu japca iar apoi i-au chinuit și hăituit o viață întreagă, frustrările s-au acumulat și au devenit foarte duri. Poate chiar au înnebunit pe alocuri. Nu au atentat niciodată la ceva-ul altora, dar în apărare să te ferească sfântul. Bunătatea și prostia erau noțiuni foarte clare pentru ei și nu se confundau, drept urmare nu s-au lăsat niciodată jucați în picioare de nimeni.


Așa că, pe linie spirituală a început o leapșă a unui rău care a devenit tot mai mare de la generație la generație și care pe noi a pus o presiune fantastică ca adulți. Deși ca personalități erau fermecători, ba chiar seducători, cu un umor extraordinar și cu talente dintre cele mai variate, ca suflete erau dintre cele mai chinuite. Au făcut implozie pur și simplu, iar noi am fost victimele colaterale. Fiind mai mare, de mine s-a izbit toată nebunia care a erupt din el.


“Lumea e rea, umblă multe curve pe pământul ăsta, viața e dură. Trebuie să puteți supravietui”.


Drept consecință, am fost antrenată pentru supraviețuire de către tata care era de o violență ieșită din comun, fără a avea vreo problemă cu alcoolul sau alte substanțe. Avea însă cu jocurile de noroc și adrenalina.


Apoi nu suportau slăbiciunea, nici a lor, nici a copiilor și nici a altora. Cel puțin pe tata, slăbiciunea în orice formă a ei, îl scotea efectiv din minți. Exact cum spartanii își omorau copiii cu probleme și îi păstrau pe ăia sănătoși care puteau face față războaielor, așa era și el. Alergic la neputință.


Viața tatei s-a împărțit în două: până la 40 de ani când a trăit în lume și când a depășit orice granițe ale violenței, cu mine în particular și între 40 și 58 când a ieșit din lume și a revenit la rădăcini, a recuperat averea familiei, a avut grijă de bunica și s-a îmblânzit, sfârșind prin a avea o relație foarte frumoasă împreună, deși parcă a plecat prea repede dincolo.


De la violența de care am avut parte de la el, ceva se întâmplase cu mine și am ajuns pe la 6-7 ani să am episoade de paralizie în corp, să nu mă pot mișca sau atunci când mă mișcăm să nu mă pot ține pe picioare, să nu pot ține lucruri în mână și tot așa. Era o moleșeală soră cu legumizarea, una foarte dureroasă pentru că aveam dureri și în oase și în mușchi, iar în zilele alea nu puteam vorbi, nu puteam merge la școală și nu puteam face nimic. Apoi mi s-a declansat enurezis, făceam pe mine, episod care s-a oprit ani mai târziu, imediat după divorț, când el a plecat din casă.


Mă țineau numai prin spitale, mă ciuruiau cu penicilină, iar tata, exasperat de neputințele astea ale mele, ajunsese să scoată ușa de la cameră din balamale, să mă culce pe ea și să mă scoale în forță de mai multe ori pe noapte, pentru că aveam un somn frate cu coma, puteam să dorm și pe pietre și nu mă trezeam decât atunci când mă trezeam.


Teroarea în care trăiam și violența fără pauze de care aveam parte minut de minut, din fașă și până la 10-11 ani când a avut loc divorțul, mă afectase la un nivel cât se poate de profund. Atât de profund încât totul din mine se redusese la instinctele de supraviețuire și ajunsesem deja, încă de la vârsta aia să mă gândesc să-l omor ca să scap și să salvez familia. Eram conștientă încă de pe atunci că așa ceva m-ar arunca direct la școala de corecție, mai aveam un prieten la școală, copil cu probleme care ajunsese deja acolo, dar nu îmi păsa.


În ultima secundă, Dumnezeu a făcut să nu se treacă și granița asta și a dezamorsat bomba asta cu ceas prin divorț, un divorț cerut de el, tranșat rapid și în urma căruia s-a terminat infernul ăla cu viteza luminii.


Din paraliziile alea care deveniseră tot mai dese, tot el m-a scos. M-a bătut până am putut umbla la loc. Era turbat, fără ca asta să fie o metaforă. Dar aruncându-mă în extremele astea, cumva paradoxal, cui pe cui a scos și sistemul meu nervos s-a resetat, revenind astfel la normalitate.


Ulterior am făcut și sport de performanță (arte marțiale) și eram mereu pe culmi, ajungând sa intru aproape întotdeauna în primele trei locuri din competițiile nationale. Tot datorită lui. Zicea că el crește un campion, iar alte locuri în afară de primul loc sunt pentru cei slabi de înger. Artele marțiale mi-au canalizat toată energia negativă și agresivitatea într-o direcție constructivă și m-au vindecat în parte, ba mai mult mi-au oferit un sistem de gândire conform căruia nimic nu e imposibil și de neatins, ajutându-mă să funcționez la parametri de echilibru ca tânăr adult, iar ulterior făcându-mă un profesionist extrem de competitiv și performant.


În privința cititului, tata era de-o severitate extremă și profund obsedat de istorie și de matematică, zonele unde excela. Provenind dintr-o familie hăituită de comuniști, el n-a putut avea acces la educație superioară și asta îl frustrase destul de mult pentru că i-a limitat mult potențialul. Drept urmare citise pereți întregi de biblioteci, de acasă, de la școala satului unde crescuse, de la bilbioteca locală și în principiu de peste tot. Îmi zicea mereu că măcar cât a citit el să citesc și eu iar dacă din istorie nu rețin nimic, măcar spiritul marilor noștri conducători și voievozi să-mi rămână în cap. Astfel, de cum am învățat abecedarul am citit cărți grele pe care copiii le citesc târziu în liceu sau ca adulți sau deloc.


Privind temele pentru școală, nu-l interesa nimic decât să fie impecabil făcute. Mă controla prin sondaj când mi-era lumea mai dragă, în principal seara târziu când mă pregăteam de culcare și eram dezarmată total. Luam bătăi zdrobitoare pentru scris urât, ștersături și greșeli, iar întrebarea principală era “Ce păzești când te duci la școală? Dacă nu îți place școala, îți arăt eu cum e la coadă vacii și la câmp!”.


La istorie, indiferent de lecția la care eram, mă întreba dacă sunt pregătită. Eu ziceam mereu că sunt și mă lua la ascultat. Nu mă întreba nimic din lecția prezentă. Zicea că dacă am ajuns până aici, înseamnă că știu tot din urmă. Așa că prima întrebare era întotdeauna “Ia zi tu drăguță, care sunt izvoarele istoriei și cum se clasifica ele!”


Memoria niciodată n-a fost punctul meu forte, așa că le brambuream. În unele seri scăpam, pentru că nu avea chef de efort cu bătaia, dar trecea pe un carnete numărul de curele de primit la ,,restanțe”, iar apoi mă întreba ziua în care vreau să plătesc restanțele. Mă gândeam la o zi oarecare, o spuneam, el o nota și în ziua aia plăteam ,,nestiinta, lenea și nerecunoștința pentru șansa pe care o am de-a face scoală”.


Nu scăpam niciodată. Având o memorie complet varză, am distrus mobila. Pentru mine mobila era tabla de la clasă, scriam pe ea cu cretă de toate culorile la toate materiile și vorbeam tare, recitam poezii sau mă ascultăm singură. Trebuia să pot vizualiza în ansamblu ca să pot ține minte și procesa bine. Apoi am luat bătaie pentru că am distrus mobila, dar măcar am putut să o folosesc în continuare.


Când la școală se făceau cercuri de matematică, de limba română, engleză, fizică și chimie (ore suplimentare sau pregătitoare pentru olimpiade) și nu mă duceam, iar el afla de la alți părinți ai căror copii se duceau, îmi luam bătaie soră cu moartea.


“Pai profesorii ăia în loc să meargă acasă la copiii lor stau la școală să facă ore suplimentare pentru proști și voi proștii nu vă duceți? Cine ești tu ca să-ți permiți să nu te duci și să nu respecți munca profesorului? Marș la cerc. Și marș la Olimpiadă! Nu mă faci tu pe mine de rușine la nimeni!”


Așa am ajuns să mă duc la toate cercurile și la unele olimpiade unde mă calificam de fiecare dată pentru nivelul următor, însă unde n-am prea excelat. Eram peste medie, dar nu eram printre primii olimpici. Eram doar printre olimpici. Motivul pentru care lecțiile mele de vacanță, pe care o petreceam întotdeauna la țară, erau marcate de mii de probleme de rezolvat la matematică și de saci plini de cărți pentru lectură suplimentară. ,,Sac” nu e o metaforă, aveam sac la propriu din pânză maronie galbejie, d-ăla de grîu, era sacul meu cu lecții pentru vacanță.


Pe lângă el nu aveam decât o plasă mică cu strictul necesar de îmbrăcat pentru lunile de vară la țară unde nu mă duceam la măritat ca să fie nevoie să-mi iau hainele bune la mine.


La sfârșitul verii mă asculta. Puteam spune despre ce a fost vorba în fiecare carte, dar doar după ce îi vedeam coperțile, pentru că uitam și numele cărților și ce am înțeles, dar nu și numele autorilor, personajelor, orașelor, ani etc. Alte bătăi pentru fiecare uitare.


La matematică veneam la verificare cu un sac de caiete pe care lucrasem probleme și exerciții și le verifica prin sondaj. Mi-a intrat foarte greu matematica în cap și eram foarte neatentă, motiv pentru care de la un plus sau minus bălmășit greșeam câte o problemă întreagă. Mama, care nu avea nicio treabă cu matematica, îi zicea că asta e, nu mă duce capul și că semăn cu ea. Pentru el nu exista o asemenea variantă iar compromisul făcut la această materie a fost ca n-are pretenții de olimpiadă de la mine, dar să mă număr printre fruntași și să fiu peste nota 8. Și m-a scos de 8, iar pe alocuri și 10 la matematică. La liceu cu greu am ajuns la 8, iar la facultate m-am împotmolit de tot, matematica de acolo nu semăna cu nimic din ce știam eu despre matematică.


M-a dat și la șah și la jocul de strategie Go ca să nu mor proastă. Însă nu a uitat de coada vacii și de muncile câmpului. Tata se ținea de cuvânt.


Așa că trei luni de vacanță de vară pe an, toată copilăria am fost prizonieră la muncă.

De la muncile ușoare din curtea lor mare: cules saci de buruieni, tăiat frunze pentru păsări, cărat gălețile de mâncare la cireada de porci din grajd, greblat, până la muncile mari.

Tata era un om al banilor, nu suporta sărăcia și nici să umble ,,cârpit în cur" sau cu ,,buzunarele pe afară" și la muncile mari trebuiau angajați oameni. Dar și noi eram oameni. Așa că munceam cot la cot cu muncitorii, iar muncile copiilor erau munci de chinezi.


La cositul fânului, noi doar îl întorceam câteva zile după ce se cosea, iar apoi îl adunam în porcotete și-l căram unde se făceau căpițele, varianta cea mai fericită. Însă tata nu vedea rostul căpițelor, din moment ce avea saia în curte, așa că îl căram direct în curte de pe coclauri. Aveam o păturică unde încărcăm cu furca porcotețe de fân cât puteam să car, o înodam la capete, o luam în spinare și urcam și coboram două, trei dealuri cu ea până acasă. Și făceam asta de dimineață până seara, până când rămânea terenul curat la lacrimă.


La strânsul prunelor la fel. La cele de pe lângă casă, ,,lângă casă” înseamnând dealurile de jur împrejur, câțiva kilometri dus și tot atâția și la întors. Căram cu găletușa tone de prune și mere, după ce în prealabil le băteam, culegeam și adunam într-un munte mare. Și pentru că aveam două mâini, aveam două găletușe și cu ele băteam dealurile zile în șir până nu mai rămânea urmă de ele în livezi.


La grîu era altă socoteală. Câmpurile noastre erau arendate și toamna primeam camioanele de grîu, fiecare gospodărie pe măsura ei. Măsura noastră erau câteva camioane. Tata ne arunca în mijlocul camionului care se parca în incinta fostului C.A.P. (pentru cei mai tineri Cooperativa Agricolă de Producție), ne punea în mână găletușe mici și sute de saci de rafie și de pânză și mai plecam de acolo după ce goleam camioanele de grîu în saci.


La săpat aveam grădini peste grădini de săpat: de legume, de porumb și de cartofi și alea trebuiau săpate cu regularitate. Avea oameni cu ziua care făceau asta, dar și pe noi pe lângă ei. Săpam până făceam bătături la mâini și ne dădea sângele. Bucuria noastră că scăpam. Dar nu scăpam. Ne trimitea să ne spălăm, să ne dezinfectăm, ne bandaja și ne punea la loc sapa în mână. Așa am scos într-un sezon tone de cartofi și i-am cărat pe toți pe platoul din curte într-un munte dincolo de care nu vedeai soarele de mare ce era. Dar cartofii aveau multe întrebuințări la noi: de sămânță, de mâncat, pentru porci. Asa că trebuiau sortați, tot muntele ăla trebuia împărțit pe căprării, iar apoi fiecare căprărie cărată la locul ei. O împărțeală era în funcție de soi, în cartofi roșii și galbeni, apoi la fiecare soi, in cartofi în mari, mijlocii, mici și stricați. Ce era stricat se ducea la porci.


La cultivarea roșilor, trebuia să le urmăresc zilnic și cum creșteau un pic trebuiau legate mai sus pe araci, araci pe care în prealabil îl făceam din lemnele care le aduceau căruțașii după ce curățau pădurile noastre, iar apoi le udam până se coceau, după care le culegeam și le sortam. Apoi intram la producția de bulion și la bucătărie. La partea cu udatul roșilor, tata nu vroia să facem risipă de apă...așa că ne trimitea la gârla de peste drum ca să să luăm de acolo. Drept urmare, udatul dura cel mai mult și mă scotea din minți, pentru că dintr-o găletușă d-abia udam 3- 4 fire după care trebuia să mă duc iar la gârlă să încarc găleata cu apă ca să termin miile de fire de udat. La două zile o luam de la capăt.


Când venea vremea să facem vinul și veneau camioanele cu struguri de la viile date în arendă, tata ne arunca în tocitori și ne punea să zdrobim strugurii în picioare, cum se face. Asta era distracția cea mai mare, ne plăcea la nebunie să ne mozolim. Iar apoi când se făcea mustul. Pe partea cu prunele, borhotul îl scoteam din tocitori și îl căram la porci, dar înainte stăteam la cazan cu muncitorii ca să îi ajutăm la producția de țuică: tăiam lemne, căram lemne, aduceam apă, le aduceam lor mâncare și toate cele.


Am avut și oi multe într-o vreme. Până să le dea la cioban, câteva sapatamani am avut noi grijă de ele. Odată m-am luat cu vară-mea la jucat cărți în iarbă, apoi am adormit și am pierdut oile. Le-am găsit pe niște dealuri și ne-am zis că dacă nu le găsim, să nu ne mai întoarcem acasă că ne omoară ai noștri. Apoi am prins și tunsul oilor și nouă ni le dădea pe alea mai mititele, iar fiecare urma să-și facă plapuma ei din lâna obținută care urma să treacă printr-un întreg proces de care se ocupa bunica și niște femei care ajutau.


În ceea ce privește muncile care implicau gândire și eficiență pe care le făceam împreună cu el (construit de cotețe, amenajări prin curte, reparat electrocasnice etc) luam mereu câte un pumn în cap și o înjurătură ori de câte ori nu mă ducea mintea să pun vreo ulucă drept sau făceam risipă din lipsă de atenție și inteligență. Uneori îmi arăta dimensiunea prostiei și a nepriceperii mele lăsând lucrurile făcute prost sau ,,fără tragere de inimă” cum le făcusem și vedeam dimineața cum găinile îmi distrugeau munca din grădină sau cum porcii evadau de la locul lor și ne invadau făcând un dezastru. Dezastru pe care, normal, tot eu trebuia să îl repar. Dacă televizorul se strica și el deja îmi arătase cum se testează tensiunea din fire și cum se lipesc firele, iar eu le făceam prost, îl lăsa așa stricat și nu mai aveam la ce să mă uit. De disperare ajungeam să-l repar până la urmă. Nu-mi dădea nimic pe tavă și îmi spunea mereu că în viață nu o să găsesc niciodată nimic de-a gata. Să-mi iasă căcatul ăsta din cap.


Aveam și zile libere și de joacă, dar putințele. Nu-mi plăcea să citesc în casă unde se auzea musca, așa că îmi luam cartea, o păturică și ceva din galantar de ciuguleală și citeam sub nuc. Acolo îmi plăcea cel mai mult. Nucul e copacul care m-a fascinat dintotdeauna. Îmi plăcea la nebunie să mă dau huța pe crengile lui rezistente sau să mă urc până sus în vârf ca să privesc lumea de acolo.


În sat, în weekend se aduceau filme de la oraș la căminul cultural. Au fost anii când am văzut cele mai multe filme indiene, altele străine nu existau încă pentru public. ,,Lanțul amintirilor” și ,,Șatra” erau filmele pe care le-am văzut o zeci de ori pentru că îmi plăceau la nebunie și d-abia așteptam să se facă sâmbătă și duminică ca să merg ,,devale” și să le mai văd încă o dată. La începutul școlii eram un pachet de mușchi și neagră ca fundul tuciului de la soare.


Viața s-a dovedit extrem de grea, uneori nemiloasă și chiar imposibilă. Și la mine și la soră-mea. Au fost încercări foarte mari pe care nu le vezi decât în filme. Nu e o metaforă. Oamenii mai apropiați sau cei care au fost martori la întâmplări știu bine. Educația spartană a tatei, lăsând violența la o parte pe care cu timpul am și înțeles-o și am și iertat-o, s-a dovedit cea mai bună resursă de rezistență și supraviețuire.


Ca adult, am avut problemele mele relaționale. Nu știam să-mi exprim emoțiile, ba mai mult mă încurcau în ultimul hal. Am avut și anii mei de mare agresivitate în care parcă eram copia tatei și reacționam foarte prost și intolerant la slăbiciunile și neputințele celorlalți. Ca profesionist, însă, rupeam și făceam într-un an câți alții în zece, ca Făt Frumos. Tiparul asta emoțional în care fusesem crescută, în mod clar nu era al meu și în modul cel mai natural s-a autodistrus prin experiențele trăite ca adult, prin alegerile făcute în materie de oameni și prin ce-a fost dat din exterior ca provocare.


Autodistrugerea a fost un proces lung și dureros, dar cel mai mult a fost inevitabil. La început m-am distrus pe bucățele și pe episoade. Adică eram deja pe o cărare pe care zburam cu o viteză supersonică și era predictibil pentru oricine din afară că într-o zi o să mă fac scrum.


Și a venit o lovitura de grație nu doar într-un plan al vieții, ci în toate, deodată și dintr-o dată, scoțându-mă complet din orice circuit.


Prin alegeri făcute la un nivel foarte profund al ființei mele, al conștiintei, unde totul s-a redus la a fi sau a nu fi, cumva, nu știu cum, a reânceput rezidirea mea.


A rămas ce trebuia să rămână, s-a dus ce trebuia să se ducă. S-au cernut toate și încet încet, an după an, am început să mă recompun, plecând de la sâmburele ființei mele. Asta ar fi partea bună a autodistrugerii....că se duce cine nu ești și că rămâne cine ești și cine trebuie să fii. Din experiența mea, există o condiție fără de care rezidirea nu începe să se întâmple și nici statornicia în bine nu se întâmplă: trebuie să îți vrei binele cu adevărat. Trebuie să alegi ferm binele. Fermitatea și hotărârea te ajută să îți înfrângi orice inerție care vine din propria natură umană sau din spate.


Când vii de pe un astfel de drum dureros, îți e aproape imposibil să alegi binele pentru că nu știi nimic despre el, nu îl înțelegi, nu îl recunoști, iar uneori ba chiar faci alergie la el atunci când ți se arată. Parcă ești turbat. Pentru un astfel de om alegerea binelui este un act de credință și cea mai grea alegere de viață.


Partea rea este că există o mare probabilitate să nu îți mai revii după autodistrugere. Fie să ajungi aiurea sau ca un sac fără fund la unele aspecte de viață, veșnic înfometat și nesătul, bântuit de un gol pe care nimeni și nimic nu-l poate umple și ajungi fără să realizezi un consumator de semeni și de orice în virtutea trăitului clipei și a vieții efemere pe pământ. Fie ajungi pe la vreun spital de nebuni, pușcărie sau ros de boli crâncene. Fie, dacă te-ai făcut cenușă, să nu te mai poți ridica de acolo. Asta dacă nu ți-e dată moartea care să pună capăt agoniei. Eu consider că ridicarea și revenirea mea au fost de la Dumnezeu, pentru că am atins praguri ale neputinței atât de adânci pentru niște ani, încât acest lucru mi-a devenit clar ca lumina zilei atât prin conștientizare cât și prin multe minuni care s-au întâmplat cu mine.


Dumnezeu a devenit pentru mine o evidență.


Există în Scripturi pe undeva un pasaj unde vorbește Dumnezeu și zice că poate altoi un copac împotriva firii lui, cum la fel de bine îl poate arunca pe foc dacă nu dă roade. Ca și când ar crește măr din salcâm. Eu cred că m-a altoit Dumnezeu împotriva firii copacului din care m-am tras și împotriva oricărei lipse de șansă, speranță și încredere pe care o regăsești în lume și în oameni. Și rezidirea a fost la rândul ei un proces la fel de dureros. A fost ca o daltă care mă cioplea în rărunchi.


Probabil nu e întâmplător faptul că oamenii se apropie de Dumnezeu în momentele lor cele mai grele, când sunt distruși sau îngenunchiați de viață, pentru că d-abia dincolo de ei, de voia și cunoașterea lor există Dumnezeu.


Sunt puțini oameni care ajung să fie bine pe calea grației. Iar în lumea noastră tot mai dură și mai confuză, calea grației este o oportunitate pentru foarte puțini oameni. Și atunci partea bună a autodistrugerii este însăși regăsirea și întâlnirea cu Dumnezeu și cu sufletul tău, cu cine este ființa ta și de aici, cu cine trebuie ea să devină, cu menirea și cu împlinirea ei.


Eu sunt mai bine acum, sunt mai aproape de pace cu toate ale mele din toate timpurile, am petrecut mulți ani, mai ceva ca un călugăr, doar pentru a descurca ițele cu fiecare om în parte întâlnit, cu fiecare situație și pentru a-mi asigura premisele cele mai bune și mai curate pentru un nou început, pentru o nouă viață.


Unii oameni nu se întâlnesc cu destinul lor, nici în plan personal și nici profesional, până nu s-au întâlnit mai înainte cu cine sunt ei și cu Dumnezeu. Și simt asta ca pe o mare iubire ce-o poartă Dumnezeu omului. Ca să îți poți împlini la întregul potențial destinul, pe toate planurile, trebuie să fii pregătit cu adevărat. Eu sunt unul din oamenii a căror rută a fost asta. Și sunt recunoscătoare că am înțeles lucrurile astea de tânără.


Am povestit frântura asta din viața mea pentru toți cei care au experiența unei copilării dure și violente și care se chinuie foarte tare ca tineri și ca adulți.


O copilărie din care dacă nu reușești să ieși cu adevărat și să te poziționezi față de ea corect, astfel încât să te poți vindeca în profunzime, te poate urmări și sabota până la sfârșitul vieții. Efectiv îți întoarce percepțiile invers, îți întoarce ființa pe dos, de fapt așa crești, întors pe dos, deseori mutilat, iar asta devine normalitatea ta.


De-aia nu înțelegem de ce totuși nu ne e bine când totul în jur și cu noi e bine, când nimic din ceea ce facem sau simțim nu pare să fie nenatural pentru noi, pare să fie din firea noastră.


Dar e dintr-o fire întoarsă pe dos, aia în care am fost îmbrăcați prin creștere, o îmbrăcăminte care s-a făcut una cu pielea noastră. O nerezolvare autentică a problemelor copilăriei te poate împinge la eșec când ți-e lumea mai dragă și te poate arunca de pe culmile succesului când te aștepți mai puțin, atât de puternică îi este inerția și puterea.


Problema este că în realitatea realităților, nu poți da vina pe copilărie pentru nici un eșec din nici un plan, iar unul din marile adevăruri, poate cel mai greu de acceptat atunci când iei la cercetat obiectiv cauzele eșecurilor și ale neîmplinirilor din viața ta, este tocmai asta: că responsabilitatea vindecării și a propriei tale vieți și fericiri stă doar în mâinile tale, în alegerile pe care le faci și în modul în care te poziționezi în fiecare secundă față de tot ceea ce se petrece cu tine și în jurul tău.


Nu ai unde fugi, nu are cine să te salveze, iar dacă ai rămas ciuntit sau mutilat pe interior (uneori și pe exterior), responsabilitatea acceptării a ceea ce este, așa cum este, și a transformării mutilării în frumusețe și grație tot în palmele tale stă.


Nu mai poți să fii cine ai fi putut să fii dacă nu trecea trenul peste tine, nu te schilodea și nu te făcea din om neom, însă poți ajunge să-ți împlinești potențialul și menirea așa cum ești și poți ajunge la o versiune a ta poate mult mai reușită comparativ cu ce-ai fi ajuns fără toate aceste experiențe, necazuri, dureri și suferințe. Un scenariu care oricum îți va rămâne pe vecie necunoscut, deci nici măcar nu are sens să te gândești la el.


Putem scoate ce e mai bun din ceea ce este, nu din ceea ce nu este.


Notă: Mama e o altă poveste. Mama n-a fost pasivă deloc. N-a ezitat niciodată să intervină și d-abia mai ieșea vie, iar intervențiile ei înverșunau răul și mai mult. Adică faptul că intervenea, nu ducea la scăparea mea, ba din contra. Cum la fel n-a ezitat să plece cu noi de mai multe ori și nu s-a putut și a ieșit și mai rău. Puțini oameni înțeleg că pe lângă câțiva pumni, certuri și curele, există dimensiuni ale violenței, abuzului și terorii mult mai mari, lucruri care clatină din rărunchi și cea mai curajoasă mamă și soție. E de înțeles. Nu le-au trăit, nu știu despre ce este vorba și care le este impactul. Și e mai bine așa.


(Poveste scrisă în 2014 și postată pe primul meu blog, retușată in 2018 și inclusă și în cartea ,,Pe Dinafară".)


#dincolodeviolenta #copilarie #abuz #autodistrugere #pedinafara #unlocincuvinte

17 afișare

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures