La dealuri vechi, oameni noi. Sau la dealuri noi, oameni vechi.

La dealuri vechi, oameni noi. Sau la dealuri noi, oameni vechi.


dealurile dintre comunele Surani, Carbunesti si Aricestii Zeletin din Prahova

Niciodată nu mi-am dorit să ies în față cu ceva, chiar dacă aș fi meritat, mi-a plăcut să traversez viața în mod cenușiu, nebăgată în seamă de oameni.


Acum patruzeci de ani am fost repartizată într-o comună care se află peste deal de comuna noastră, o comună foarte frumoasă, sălbatică și adevărată.


Am încercat cât am putut să fiu o profesoară corectă, cu bun simț, cu simțul datoriei și cu toate simțurile vii. Eram singură într-o lume de dealuri.


Coborai din mașină și brusc, drumurile se terminau și începeau dealurile. Pana și biserica era așezată pe unul din dealuri, dar atunci lumea nu prea mergea la biserică și nici eu. Mă duceam doar întâmplător, mai ales că de sărbători treceam munții la familia mea, acasă la mama.


De-a lungul anilor am mai fost în vizită de două-trei ori la vechea mea gazdă, să o mai văd să mai văd locurile de început, început de viață, temelia, cum s-ar zice.


Zilele trecute am avut ocazia să merg întâmplător cu cineva cu mașina peste deal în comuna plină de dealuri, o comună de sfârșit, sfârșit de drum! Brusc m-am încărcat nebunește de emoții, așa mi-am dat seama că sufletul nu îmbătrânește. Parcă aveam din nou 21-22-de ani și mergeam să mă instalez pe un pământ.


Recunoșteam drumul, casele, iarba. Când am ajuns în sat, nu știu, dar parcă totul, absolut totul era mai mic. Alunecam cu ochii peste garduri și case, peste dealuri și străzi. Totul se micșorase mult, chiar și dealurile parcă se micșoraseră. Oare mai trăiau oamenii din casele știute? Oare s-or mai aduce aminte de mine?


Am fost de fapt singura profesoară care s-a cazat ani de zile în sat, am fost și bibliotecară acolo, iar mulți ar fi vrut să mă mărite acolo și să devin una de-a lor. Așa s-au ales și cu un doctor foarte bun și chiar mi-au spus de multe ori că nu voi mai pleca de la ei.


Am urcat pe dealul cu biserica. Porțile erau deschise și atunci am intrat înăuntru. Vag îmi aduceam aminte de acum 40 de ani de bisericuța din deal. Păcat că nu a avut cine să mă învețe și pe mine, cea de atunci, cine este Dumnezeu și Iisus Cristos și Maica Domnului.


Cimitirul se află chiar în curtea bisericii. Mă uit fugitiv pe crucile albe, nume și poze ovale, dintr-un timp oval.


Intru în biserică și înăuntru un domn în vârstă care, culmea, chiar mă cunoștea și mă respecta de pe vremuri, era tatăl unei colege de acolo și părintele satului, un părinte chiar tânăr, ne-a întrebat dacă avem treabă acolo cu el.



I-am spus în glumă că sunt un om vechi pe dealuri vechi, apoi am adăugat că el este un om nou pe dealuri vechi dar, dacă Dumnezeu vrea, peste 40 de ani va fi și el ca mine, un om vechi peste dealuri vechi.


Atunci părintele a înțeles că acum 40 de ani am trăit acolo, am sperat acolo, am călcat pe dealurile vechi și acum, chiar și dealurile vechi mi se par noi. Ne-am închinat și am căpătat binecuvântarea părintelui.


Sunt sigură că o bucată din mine a rămas acolo, mai vie și mai trăitoare decât toți anii petrecuți cu adevărat acolo.


Ce aș face dacă aș putea să o iau de la capăt?


Păi, m-aș duce în fiecare duminică și de sărbători la biserică, poate că acum m-aș căsători cu preotul Parvu care atunci voia să fim prieteni în vederea unei căsătorii și aș fi 40 de ani o femeie vie cu adevărat. Așa, doar îmi iau la revedere și mă gândesc De ce nu?


(Fragment din "Dealurile", volumul III "Dealul din mine")

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures