Noi începuturi. Sfârșitul primului sfârșit.

Noi începuturi. Sfârșitul primului sfârșit.

Duminică 7 August 2016, București


Viața se schimbă în cele mai neașteptate feluri. De multe ori nu simțim nimic. Ne dăm seama mai apoi și doar privind în urmă.


Îmi aduc aminte ziua când inevitabilitatea propriei morți i-a fost clară ca lumina zilei. În ziua aia a avut doar întrebări. Pentru prima oară nu-mi mai dădea sfaturi și nici nu-mi mai arăta încotro se învârte lumea. Nu greșise niciodată. Nici cu sfaturile și nici cu previziunile. Eu existam în ziua aia doar ca să fiu și doar ca să mă întreb și eu din timp.


Era ca acum. O vară portocalie în care mintea îți băltea în zeama proprie și totul în jur se învârtea cu încetinitorul.


Mi-am scurtat pasul ca să nu măresc distanțele dintre noi.


Părea că am ieșit la o plimbare pe bulevard. Un bulevard din nord, fără niciun copac sau pată de culoare. Senzația de mers prin smoală încinsă mi se lipea de minte. Se întreba cum putem trăi aici. Nu putem, i-am răspuns.


Apoi am urcat 16 trepte într-un bloc. Încet. Una câte una și cu multe pauze. Ca să nu ne fisurăm, în pauzele dintre trepte vorbeam despre politică și altele despre care obișnuiam să vorbim. Din când în când își mai ștergea fruntea cu o batistă. Una dintre cele vechi care-mi aduceau aminte de zilele copilăriei când le stropeam cu apă și treceam fierul încins peste ele. Aș fi putut călca milioane de batiste pentru mirosul aburului.


Când a ieșit din cabinet ne-am privit ca doi oameni care s-au întâlnit cu același adevăr, dar aleg să nu vorbească despre el. În fața evidenței nu rămâne nimic de zis. Și-a pus pălăria și ochelarii de soare. Mi-am pus și eu ochelarii de soare. Am spus la revedere și am tras ușa după noi.


Am coborât aceleași trepte fără să ne mai zicem nimic. Tot una câte una și cu pauze din când în când, opriri în care priveam prin fereastra de pe scara blocului un rest de curte interioară plină cu tomberoane verzi, galbene și albastre. Din afară și din depărtare ne vedeam ca oricare alți doi oameni care se pierd pe o stradă în mulțime. Și ăla era adevărul. Niciunul dintre noi nu fusese cu nimic mai bun sau mai mult decât oricare.


Mergeam așa, unul pe lângă altul, gândindu-ne la aceleași lucruri, fiecare din perspectiva lui. În fața implacabilității am realizat că ne-am ales greșit bătăliile. Ne-am mai privit o dată prin lentilele fumurii și am ales ca nici despre acest adevăr să nu vorbim.


A plecat. Am plecat. A plecat. Am rămas.


,,Si când te gândești că raiul a fost acea dimineață rece pe plaja din Cornwall”, mi-a tresărit în gând o replică dintr-un film.


În urmă cu nouă ani profețeam că ne va lua minim zece ani să facem cumva să se aleagă ceva de noi și de viața noastră. Era tot ca acum și ca atunci, o vară portocalie care-ți făcea gândurile să se topească mai înainte de-a fi.


Auzeam doar tăieturi scurte, rapide și apăsate cu pixul pe hârtie și număram în cap câți ani de navetă între iad și purgatoriu înseamnă fiecare și cum va trebui să ne asumăm riscuri tot mai mari și să facem tot mai des lucruri pe care nu le-am făcut niciodată pentru a naște o șansă nouă, pentru a ajunge la lumină, dacă va mai exista așa ceva pentru noi. O lumină pe care nu am știut-o niciodată, de fapt. Mi-am dat seama atunci, în încăperea aia. Și mai apoi atunci, când coboram cele 16 trepte.


Mi-am răcit sângele în singura clipă de trezvie din ziua aia toridă, ca să pot estima realist câți ani eliminați din viață înseamnă tot rahatul ăla decupat cu pix roșu: zece. Zece cu noroc mult, fără somn și muncă de toate felurile, la toate capetele posibile și dincolo de ele. Zece ani doar dacă vom trece zilnic de limitele cunoscutului și dacă vom face mai mult decât putem. Zece ani dacă accelerăm și mărim timpul de muncă și de cercetare prin nesomn și prin schimb permanent de ștafetă. Zece ani după care e posibil să nu ne mai aducem aminte cine suntem, dacă le vom supraviețui.


Ani lungi care anunțau praguri psihice și emoționale de netrecut, căderi și recăderi, depresii, stres născător de boli și alte dezechilibre, singurătate, însingurare, pierderi de tot felul, lamentări, reveniri și multe alte lupte, cele mai multe interioare. Ani care anunțau că nu vom putea altera cu nimic exteriorul ca să-i putem supraviețui, singura opțiune rămasă fiind credința că o fidelitate neclătinată față de valorile noastre și o capacitate exersată continuu de învățare, adaptare și de creare de noi reflexe va avea puterea să ne schimbe ADN-ul și să devenim oamenii care aspirăm să fim, să ne ieșim din pielea care ni s-a spus că suntem și să devenim. Singura alegere posibilă a fost grija de a face totul pentru a depăși acești zece ani.


Atunci am știut că în noua decadă care își deschidea larg porțile în fața noastră, singura strategie care poate naște o șansă reală pentru reconstrucția vieții noastre, independent și împreună, este una de ofensivă și de improvizație. Pe calea convențională și aplicând regulile societății normale nu exista nici o șansă și nici o posibilitate.


Ne-am uitat una la alta într-una din zilele cele mai grele, eu și cu soră-mea, și ne-am dat seama că doar dintr-un singur fel rezultă șansa de a răzbate, acela de a ne asuma la toate capetele cine am fost și suntem dintotdeauna: oameni pe cont propriu și să sperăm că undeva pe drum vom deveni și oameni liberi.


Atunci am realizat că vom primi de la viață doar ce putem, iar dacă vrem mai mult, trebuie să putem mai mult. Viața s-a schimbat mult în toți anii ăștia de atunci. Și a mea și a lumii.


Te aștepți să simți visceral momentele în care se produc schimbările. Însă nu mereu le simți așa. Rareori schimbarea implică o acțiune radicală, de cele mai multe ori e vorba doar de ajustări sau de cursul natural al vieții. Schimbarea doar se petrece, iar tu doar pivotezi.


După o vreme, dacă te uiți în urmă, constați că în urma tumultului de alegeri mai mici sau mai mari de zi cu zi, în urma întâmplărilor ce-au fost și n-au fost să fie, toată viața ta s-a schimbat radical și odată cu ea și tu.


Au trecut aproape noua din cei zece ani și pentru prima oară parcă vedem pământ la orizont.


Am mai văzut și în alte dăți, dar au fost mai mult limanuri sau bucăți răzlețe de stânci și resturi de care ne-am agățat cât să ne tragem sufletul, după care ne-a tras înapoi oceanul. Le-am iubit pe fiecare în parte și le-am mulțumit. N-am fi rezistat fără ele și nici una fără alta, fără echipa, familia și unitatea pe care am format-o.


Lunile astea s-au conectat mai multe puncte ca niciodată. Pe alocuri în moduri dintre cele mai neașteptate. Se mai rezolvă lucruri care păreau că sunt sortite unei nerezolvări veșnice. Ani în șir nu s-a clintit un fir de praf în unele planuri.


Conduceam dinspre Snagov alaltăieri, priveam soarele cum apune peste avioanele care zburau încolo și încoace și poate că și zâmbeam. Uneori e greu de spus.


Nu am putut simți nicio tresărire în mod deosebit pentru toate aceste începuturi de bucurii. Pentru o clipă m-am preocupat. Apoi am dat radio un pic mai tare, au rulat știri, muzici și reclame. Gândul mi-a zburat. S-a transformat totul în acest răstimp.


Mă întorc în Tenerife pentru restul verii. Mi-am plătit plecarea din ultimul premiu.


Voi ajunge în jur de 6 seara acasă și la soră-mea pe care n-am mai văzut-o în carne și oase de peste un an. Voi lăsa valiza în ușă și ne vom grăbi să prindem apusul cu fața la ocean. Vom cina, vom bea ceva și ne vom bucura. Cât putem, în felul nostru, mocnit, deseori nedetectabil din afară. A doua zi ne vom da peste cap să găsim o mașină și să prindem superluna și ploaia de meteoriți sus pe vulcan. Luăm cafea și ceva de mâncare cu noi și poate vom rezista până dimineață ca să vedem soarele cum rasare deasupra norilor.


Am văzut multe răsărituri, dar nici unul de deasupra cerului. E dorința mea cea mai mare de anul ăsta. Să fiu față în față cu măreția universului. Apoi... ce va fi va fi.


(text din cartea Pe dinafară)


Vineri, 14 decembrie 2018, Puerto de la Cruz


Mă uit pe scrierea asta de acum doi ani și constat că începuturile pot dura mulți ani, dacă nu chiar o viață. Deși am făcut multe lucruri în acest răstimp, și noi pentru viitor, și prezente pentru supraviețuire și pentru plata datoriilor din trecut, pare că sunt tot acolo.

Între timp au mai trecut câteva valuri peste mine. Nu mi s-a schimbat vizibil contextul, cât am mai schimbat eu câteva rânduri de piele.

Anul ăsta s-au împlinit cei zece ani din scriere. Și 5 ani de când sunt mai mult de jumătate afară din țară, aici.

Dacă nu m-am înșelat, acum ar trebui să fim în fața ușii de ieșire. Știu exact ce am de făcut, pas cu pas și zi de zi, până la capăt.

#nouinceput #sfarsitulsfarsitului #jurnalTenerife #jurnalBucuresti #pedinafara

48 afișare

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures