Paleaşca norocoasă

Copilăria mea se intensifica în vacanţe. Nu ştiu să-mi fi fost foame vreodată, mâncam cu forţa, adusă de păr de mama de pe drumuri, de la joacă. La joacă, uitam totul, dar mai ales ceea ce stabileam cu mama: ,,Cum se face doisprezece, tu, să vii acasă, că doar ştii că lu tactu îi place mâncarea fierbinte!”


Dar de unde să ştiu eu când se face afurisitul ăla de doisprezece?


Jucam ţarc cu paleştile. Paleaşca mea era cea mai norocoasă. De fapt, o furasem de la Kiti, prietena mea de joacă. De câte ori juca ea cu ea, câştiga. Acum, i-o furasem eu, o ascunsesem în spatele magaziei. O luam numai când jucam ţarc cu fetele.


După ce o scuipam de trei ori şi pe o parte şi pe alta, aveam un noroc nebun, câştigam tot! Iar la sfârşit, o scuipam iar de trei ori şi o aruncam o dată peste cap, ca să mi-o pregătesc pentru data viitoare, apoi, o ascundeam la secret.


Dar, ulciorul n-a mers de prea multe ori la apă! Căci Kiti şi-a cunoscut piatra şi a venit la mama sa mă pârască ca eu i-am furat-o.


La început, eu n-am recunoscut, pe urmă mama m-a bătut, apoi am recunoscut şi, cu inima sfâşiată, i-am dat piatra norocoasă înapoi lui Kiti, apoi am pierdut şi am tot pierdut până n-am mai jucat ţarc.


Nici nu ştiu când, am încetat, de fapt, să mai joc ţarc! Apoi, Kiti a murit, a murit şi Dana şi am rămas eu, şi fără paleaşcă, şi fără ţarc!


(fragment din Dealuri, Dealul Copilăriei)


#copilarie #joaca #jocuri

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures