Viața din autobuzul expres

Actualizată în: 13 Dec. 2018

Cred că este epoca mea de smerire totală, din mai multe motive care sunt și nu sunt. Unul dintre ele este mersul cu autobuzul. Verde. Expres. Numarul 103.


Niciodată n-am mers în halul ăsta de mult cu autobuzul și n-am dormit atât de mult în autobuz. Când plec, dorm. Când mă întorc, iar dorm. Nu mă odihnesc niciodată.


Îmi este tot mai clar că visul ăsta la care tânjesc si în care eu mă odihnesc nu are legătură cu mine, cel puțin nu în viața asta. Așa că mi-am dat seama că nu are sens să mă mai răzvrătesc, motiv pentru care nu-mi mai consum lipsa de energie cu împotrivirea. Obțin prin asta un soi de odihnă răstălmăcită. E bună și aia.


Cunosc toată lumea din autobuz și toată lumea din autobuz mă cunoaște. Din vedere. Ăla de dimineață de la 7, când afară e încă întuneric și aer proaspăt de primăvară veșnică, cum e aici.


Știu că a venit toamna pentru că soarele răsare mai târziu un pic și datorită felului în care se simte briza, dupa sunet ușor tomnatică. Mă trimite înapoi în timp și în țară pe dealuri, când adormeam toamna devreme sub nuci. În rest, nimic nu tradeaza un septembrie.


Nu știi cum e să trăiești într-un loc fără anotimpuri până când nu stai cel puțin un an într-unul ca să vezi cum ți se schimbă percepțiile și multe altele pe care le credeai de neschimbat sau despre care nu știai că există în tine. Este cel puțin interesant.


Toți avem tabieturi, locurile noastre fixe în autobuz și în stații.


Mai de jos vine o doamnă frumoasă foc la față, brunetă cu păr lung și ochi migdalați, dar mică de înălțime și îndesată. Întotdeauna eu stau în fața ei. Invariabil la 7.20 fix își sună copilul, copil care are până în 10 ani, după felul în care îi vorbește. Îl întreabă ce a visat, îi vorbește atât de cald și îl dezmeticeste atât de frumos, încât în nemernicia și micimea mea am ajuns să aștept momentul ăsta ca să mă vindec și pe mine cu căldura ei.


În prima zi când am auzit-o, m-am înmuiat dintr-o dată și m-am surprins total, ca și când vocea ei răzbătea printre oasele și celulele mele sparte și pansa ceva, habar n-am ce. Ceva vital, în orice caz.


Apoi urc eu, niște germani, un chinez și un african. În fiecare dimineață se lasă cu scene absurde pentru că autocarele care vin să ia turiștii din hotelurile din cartier și să-i ducă la Siam Park în sud și sus pe Teide, opresc fix în stație și fix la ora la care trebuie să vină și expresul nostru.


Aici trebuie să faci semn ca să oprească autobuzul în stație, iar când ești în el să apeși butonul roșu de stop - parada solicitada – ca să te oprească unde vrei să cobori, în stație întotdeauna. Între stații nu se oprește niciodată, orice ar fi. Altfel, dacă nimeni nu coboară și nimeni nu urcă, nu are niciun sens să oprească și nu oprește. Pentru că autocarele ocupă toată stația, n-am loc să fac semn și toți care suntem acolo nu mai știm cum să ne strecurăm printre ele ca să ne vadă șoferul nostru. E ridicol, dar de multe ori e amuzant. Când nu e amuzant, e doar cum e.


Între timp, în stație se deschide primul magazin. Un grăsuț somnoros, chel și cu cioc, pe care nu l-am văzut niciodată zâmbind și care se ocupă de magazinul ăla, împinge toate sarsanalele afară ca și când ar împinge la căruță: ziare, panouri cu suveniruri, umerașe cu hanțe, costume de baie, prosoape de plajă și papuci de toate culorile și multe alte diverse. Îl regăsesc seara târziu când ajung și eu înapoi, e tot acolo și uneori îl prind când le bagă la loc, cu ceva mai multă hărnicie.


La stația următoare, fix în același punct de fiecare dată, stă un domn. Face semn, autobuzul oprește și urcă. E un domn chel, nevrotic după purtare. Pariez că n-are nevastă sau soț, nici n-ar avea cum la cât pare de imposibil, tabietos și insuportabil. Pare genul care-și șterge telecomanda de la televizor cu spirt, clanțele și farfuriile cu clor, iar pe pătura cu care-și înveleste patul unde doarme sare banul. El citește non stop pe un Kindle, nu ridică ochii când răsare soarele, nu privește la cer și nu-l interesează nimic. Pare genul care îşi numără cărțile pe care le citește pe zi, pe săptămână, pe an. Probabil face de atât de mult timp drumul ăsta încât i-a ajuns. Invariabil, la jumătatea drumului, țâșnește de pe scaun, vine în față și trage cu draci pe el clapa de sus de la autobuz care îi face lui curent la chelie și ulcioare la ochi. Apoi, tot cu draci pe el, se trântește în scaunul lui unde își continuă lectura nemișcat.


Toți coborâm în capitală, la stația centrală. Pentru ei e capăt de linie, pentru mine doar loc de dezmorţire vreo 10 minute până îmi pleacă legătura cu sudul. Alt expres. Numarul 110. Tot verde.


O tânără fină foc și detașată total, cască într-una într-un vraf de dosare pe care întotdeauna le îmbrățișează cu o dragoste și posesivitate greu înțelese de mine, care nu mai înțeleg nimic demult. Se urcă, își pune ochelarii de soare și doarme tun o oră cât facem până în sud. E brunețica, păr lung și drept, ochi căprui mari, genul pe care-ți vine s-o chinui doar ca să vezi de unde începe răutatea din ea. Pare că nu e deloc și că din ea s-a inspirat Disney pentru personajele lui feminine din poveste. Mult prea tentantă și vulnerabilă pentru prădători. N-o văd prea bine, deși pe insula asta s-ar putea să scape ieftin cu vreun domolit cu vicii ascunse ca soț, la un oarecare moment dat.


Un tânăr cu o freză cel puțin înfiorătoare, prin faptul că e creață și scurtă doar pe alocuri, tăiată în linie perfect dreaptă la ceafă și crestată pe mijloc cu gel, este politicosul cursei. Pe aici multă lume își dă cu gel pe cârlionți, și bărbați și femei. Ei se simt macho, ele chiar sunt. Iar eu n-am încredere în oamenii cu păr creț.


Tânărul ăsta e genul de politicos inflamat. Lasă pe toate lumea înainte și dă explicații la orice, derutat uneori, după care îl vezi cum îi crește egoul în el precum aluatul de cozonac pus sus pe dulap la căldură. Se uită în zare zâmbind către ceva numai de el înțeles și văzut, se preschimbă la față, își dă ochii peste cap de plăcere că a fost complimentat pentru politețea și bunătatea lui, pentru cât de săritor a fost. Inhalează admirația asta, și-o provoacă singur în fiecare dimineață la ora 8.15.

Vezi bine că își da ochii peste cap pentru că are niște gene foarte lungi. Cu o perucă și puțin rimel e muiere în toată regulă. Genul pe care-ți vine s-o bați când doarme. În mașină își scoate cărțile de medicină și fâlfâie paginile vreo 2 minute cât să se asigure că toți curioșii au înțeles cine e el și cu ce se ocupă. După ce toată lumea și-a satisfăcut curiozitatea băgându-și capul la loc în cutie, iar unii mai submisivi îi și aruncă priviri admirative, o lasă baltă și tot drumul privește fata nevinovată cum doarme. El stă întotdeauna la două scaune în spatele ei. Ea habar n-are.


Apoi adorm și eu. Uneori cu căștile în urechi pe muzici de toate felurile. Alteori pur și simplu. În unele locuri, mai mult simțite decât știute, deschid ochii ca să privesc pe geam.


(Viața din autobuzul expres, 2014. O scriere din cartea ,,Pe dinafară")


#povestidiaspora #viatainautobuz #emigrare #pedinafara #unlocincuvinte

17 afișare

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures