Vremea prunelor

Vremea prunelor


Zeci de livezi cu prune. De bătut, de cules, de adus în curte de pe coclauri şi de pus în tocitori pentru ţuică. Unele. Altele de pus în grămezi separate pentru gem şi compoturi. Depindea de soi: grase, gârlănoase şi tot aşa.


Eu adolescentă. Tata cu gândurile lui de profit şi eficienţă. Câteva livezi de pe lângă casă, aflate în deal şi peste dealuri la căţiva kilometri de casă se puteau rezolva şi fără oameni plătiţi cu ziua... pentru că existam noi, copiii. Aveam două mâini şi două picioare, deci aveam tot ce trebuia.


Eu eram una, veşnic lăudată pentru hărnicia mea exagerată. Soră-mea mă urma obligatoriu la muncă, vroia-nu vroia... pentru că eram amândouă ale lui şi apoi două verişoare cu care am copilărit şi care mai scăpau de la muncă. Una pentru că era mai mică, cealaltă pentru că o scutea mamaie prin boli de inimă închipuite. Acum râdem când ne amintim, dar atunci... era drăceală mare pe noi şi între noi. Nu mereu, pentru că nu ştiam noi să ţinem minte răul şi răutatea, ci doar când dădeam de greu.


Sarcina mea era să fac cât mai multe sarcini. Când era de urcat în pruni, zgaibele alea mici se făceau şi mai mici, comentau, se dădeau una pe după alta şi în final pica pe mine căţăratul. Tata stătea pe un butuc, fuma şi se asigura că nu mai rămâne nici mama prunei în copac. Uneori mi le indica de jos „Uită-te la mine unde arăt cu degetul!‟ sau „Vezi că mai e una pe vârf!‟, iar dacă nu ajungeam la ele o punea pe una să-mi întindă o prăjină. Pacostele alea se holbau la mine de jos, râdeau ca proastele şi se scobeau în cur.


Uneori mă prăbuşeam din prun. Ba prin urzici, ba prin boscheţi, ba mă înfigeam cu genunchii în câte o piatră, ba rămâneam agăţată în vreun gard viu... depinde prin ce livadă operam. Nu se agita nimeni. Tata de pe butucul lui „hai Gico că ne prinde noaptea pe coclauri‟.


La un moment dat mă ridicam, îmi ştergeam mucii şi lacrimile pe vreo mânecă de bluză sau pe vreo frunză de pătlagină şi mă urcam în următorul prun. Alea îmi ţineau scara. Apoi urma culesul. Adunam prunele într-o grămadă sub fiecare prun şi apoi fiecare cu găleţica ei ba roşie, ba verde, ba albastră, cobora la vale kilometri întregi ca să o verse în tocitoare ori să o pună la grămadă pentru gem. Mie îmi revenea mereu cea mai urâtă găleată şi cea mai mare. Nu avea nicio culoare şi în loc de toartă avea o sârmă. Asta ca să nu plătească el căruţă şi să le care pe toate o dată, pentru că zicea: „Avem toată vara la dispoziţie, nu ne grăbeşte nimeni fetelor... şi apoi cum să faceţi şi voi un ban dacă nu prin muncă? Vreţi să vă prostească toţi borfaşii şi beţivii?‟


Aşa căram tone de prune, urcând şi coborând dealurile cu câte o găletuşă în mână. Miliarde şi sute de milioane de drumuri. An după an după an... până la facultate.


Mâncam gem de prune cu mămăligă toată iarna, pentru că mama era profesoară şi avea un salariu de tot căcatul, ne creştea singură pentru că ei divorţaseră demult, el nu plătea pensie alimentară... decât uneori şi nu de la început... şi eram sărace lipite. Mama era şi profă de sport şi nu putea să dea meditaţii ca alţii de Mate sau Română, aşa că sărăcia strălucea de lucie ce era. Ne ploua prin plafon şi stăteam cu multe oale pe la colţuri, aveam gândaci şi dormeam în igrasie.


Dar ne-a dat Dumnezeu noroc să avem acelaşi număr la pantofi toate trei şi uite aşa roteam câte o pereche de pantofi, sandale sau adidaşi ieftini de la una la alta până o făceam ferfeliţă. Boarfe de la second-hand şi de la ajutoare.


Mama avea şi multă imaginaţie şi ne făcea să ne bucurăm ca la o sărbătoare ori de câte ori mâncam din nou gem cu mămăligă sau untură de peşte pe pâine. Le făcea mereu în alte forme, le sucea, le învârtea, cântam şi cântecele. Uneori se mai adăuga şi câte ceva în plus şi uite aşa părea că e mereu altfel sau altceva mai bun. Sau mai bine. Sau că mai e puţin şi gata, vine şi binele nostru.


La sfârşitul toamnei mergeam la el să-mi colectez banii promişi pe prune. Se socotea câţiva lei o găleată mare. Nu încasam niciodată nimic, că zicea că s-a răzgândit şi că ne plăteşte în natură. Iar asta se întâmpla în fiecare toamnă. În fiecare toamnă când se făceau prunii. Adică mereu, că dacă nu se făceau unii se făceau alţii. Iar dacă nu se făceau prunii, se făceau merii şi nucii.


Aşa începeam mereu şcoala: cu palmele negre, unghiile tăiate în carne, brandu’ tare şi venos ca tractoriştii, o furie fără margini şi-un singur gând: „Într-o zi scap eu de tot căcatul ăsta!‟


Şi-am scăpat. Şi-am intrat în alt căcat.


(fragment din cartea Pe dinafară)


#copiimuncitori #culesulprunelor #amintiricopilarie #pedinafara

2 afișare

© 2018 by Georgia Mihalcea | A Place In Words.                                                                                                                               Property FanaticDaydreamer Pictures